Post cu suflet.

La recomandarea unui bun prieten de-al meu, o sa postez o piesa care mie imi trezeste multe amintiri frumoase, dar in acelasi timp imi imprima si un aer de melancolie.

Piesa se gaseste si in playlist-ul de pe blog, cu diferenta ca e cantata la pian, fara versuri.

Enjoy...

Inceput de iarna (II)

Am deshis usa magazinului. Parfumul de iasomie il inundase, acompaniat fiind de lumina difuza. Ordinea desavarsita din magazin imi captase atentia. Dintr-un colt al incaperii se auzea vocea suava a batranei: `Cu ce pot sa te ajut?` Mi-am indreptat brusc privirea catre dansa. Abia reusisem sa zaresc chipul femeii, caci disparuse din aria mea vizuala, fiind preocupata de aranjarea unor cutii pe un raft. `Niste fructe, doar...`

Incepe si rade. `Tineretul din ziua de astazi... Ar trebui sa mancati mai consistent, in special dimineata.`

Femeia facea parte din categoria aceea de oameni care stiau sa isi exprime frumos starea de bucurie. Cand radea, o facea prin toti porii. Ochii ii zambeau, capatand o stralucire aparte.

`Si un iaurt, va rog.`
`Asa mai merge.`

Imi fixasem privirea pe chipul dansei. Liniile fine din coltul ochilor, de pe pometi, erau marturia trecerii anilor si poate a greutatilor care au devastat-o de-a lungul vietii... Stiam cu siguranta un lucru. Vroiam sa ii aflu povestea.

Inceput de iarna (I)

Am iesit afara si am respirat adanc. Aerul rece mi-a atins pana si sufletul. Deja se instalase iarna. Soarele zambea stingherit, lasand o dara rosie in urma lui. Strazile erau goale; ici colo se mai auzeau chicoteli sau sunete de pasi, care se pierdeau repede, fiind sustinute doar de ecoul, ce inca rasuna adanc, forfotand intreaga strada. Era semn ca orasul se trezea la viata.

Inaintam repede pe straduta ce lega centrul orasului de facultate. Frigul deja isi pusese amprenta asupra intregului oras, vitrinele magazinelor erau sticlii si usor aburite, cerul nu mai era ca altadata, ca in zilele calduroase de vara, in diverse nuante de albastru; acum era uniform, o mare pata cenusie, doar reflexiile soarelui colorandu-l partial, deseori. Mainile imi inghetasera. Facusem deja un obicei sa imi uit manusile ori de cate ori ieseam. Inca mai tanjeam dupa o umbra de caldura naturala, iar nu data de calorifer...

Ajunsesem la magazinul de langa facultate. Batrana care obisnuia sa aiba grija de el, tocmai se pregatea sa deschida. Mi-a deshis usa, m-a privit cu caldura, iar eu am salutat-o pe masura. Aveam usor impreasia ca se bucura sa ma vada. ( Ciudat, nu credeam ca m-a retinut, o vazusem doar de cateva ori pana acum... )

Simteam miros de cozonac proaspat. Eram putin nedumerita.

Inainte sa-i spun ce doresc, a iesit iute de dupa tejghea, cerandu-mi sa o urmez, in camera care probabil avea sa fie depozitul. Era improvizata o masuta dintr-o cutie de carton, pe care era asezata o fata de masa, alba, dantelata. `Ce discrepanta!` mi-am zis. In jurul a ceea ce vroia sa fie masa, erau doua scaunele, numai bune pentru niste copii care nu implinisera varsta de 10 ani. `Asteapta aici`.

Am facut un tur discret al camerei cu privirea. Era mai mica decat crezusem initial.

`Ia uite! Stiu ca se simte miros in tot magazinul. Fiind prima mea clienta pe ziua de astazi, te servesc si pe tine! I-am facut pentru nepotii mei.` ( Gasisem o explicatie pentru cele doua scaunele... )

`Va multumesc mult, dar stiti, ma cam grabesc la facul..`

`Nu-i nimic, ti le pun la pachet. As fi vrut eu, ca atunci cand eram de varsta ta, sa se ingrijeasca cineva si de mine...`

Zarisem o usoara urma de tristete in ochii batranei. Ochii isi pierdusera brusc stralucirea de dinainte. Mi-a zambit fortat, i-am multumit si, in graba mea, uitasem sa cumpar ceea pentru ce venisem.

Am suportat cu stoicism inca o zi de scoala...

Nu a fost doar o zi ca oricare alta... Seara cand ajunsesem deja acasa, imi venise in minte chipul trist al batranii... Atunci mi-am zis ca a doua zi, de dimineata, voi trece din nou pe la magazin, desi nu aveam cursuri in ziua ce urma.

Ma infofolisem in plapuma. Nici nu ma asezasem bine, ca deja adormisem...

Va urma...

Eu cu mine. Ganduri inainte de 21.

Suntem doar niste calatori in cautarea unor iluzii... iar timpul ne aminteste de tot ce am trait...

Mintea imi e goala. Sau poate doar imi las gandurile in bataia vantului, pe ritmurile vietii. Nu mai vreau sa simt, nu mai vreau sa gandesc, vreau sa fiu doar eu. Eu cu mine. Uneori insa si asta e greu. Si daca nu pot sa fac asta... atunci ma intreb cum pot sa fiu alaturi de altii? Pentru ce, ce sens ar avea? Stiam ca oamenii mereu dezamagesc. Tindeam sa cred ca propria-ti posibilitate de a te dezamagi pe tine e mult mai grea de suportat decat dezamagirea provocata de ceilalti. Imi dau seama ca totusi nu. E mult mai dificil sa vezi un om cum iti provoaca teama, suferinta, dezamagire. Parca sunt la pachet. Cand lovesc, lovesc toate. Si te lasa fara respiratie, dezamagirea e atat de mare, incat te intrebi cu ce ai gresit. Dar nu, nu ai gresit cu nimic, poate doar ca ai crezut ca totul e posibil... sa fie bine. Era o vreme in care eu credeam. Credeam si vroiam o poveste. Am avut-o. Acum parca nu mai vreau. Sau doar nu mai pot...

In lumea in care traim, visurile sunt expirate... iar in jur vad numai masti: suflete deghizate. Ce sens mai are?!

Summer dream

Poveste

- Mi-e dor de tine.
- Si mie. Dar o sa ne vedem. Curand.
- Curand poate insemna o vesnicie...
- Nu conteaza asta, atata timp cat vom fi amandoi.
- Da. Ai dreptate.
- Vom fi impreuna, nu iti face griji, draga mea.
- Stiu. Dar mai stiu ca nu vom fi asa tot timpul...
- Poate... viitorul e incert, mereu ne surprinde cu cate ceva... cine stie ce ne pregateste viata...
- Asa e...
- Acestea fiind spuse te parasesc pentru niste ochiuri.
- Gata ochiurile? Asa, ma asteptam la asta. Pentru niste ochiuri oricand :)

Despre viata... numai de bine... ( III )

Alergam haotic prin viata...

Uneori mi-ar placea sa pot surprinde viata din cele mai prielnice unghiuri. Asemeni unui fotograf. Totul sa fie intamplator si totusi atat de bine pus la punct... Sa pot alege care imagini sa ramana si care nu. Sa am puterea de a le modifica, insa nu a le schimba. Sa le dau o pata de culoare... un strop de luminozitate... o umbra de speranta... atunci cand e necesar. Viata e un drum anevoios... iar noi suntem doar simplii calatori. In drumul nostru intalnim oameni, felurite caractere, intalnim povesti, lucruri care ne surprind, auzim vorbe care ne dau avant, vedem peisaje de basm ce par a fi creionate... cu ajutorul lor ne scriem propria istorie...

Viata e doar o calatorie... la capatul careia nu ne ramane decat posibilitatea de a privi in urma si a trage concluzii...